Intr-o zi o sa traduc o carte. Nu stiu cand. Poate la 30, 40, poate la 50 de ani. Poate anul viitor. Putin importa daca va fi manifestul partidului comunist sau volumul de poezii al lui J. Frau. In viata asta trebuie sa traduc o carte si sa o public, chiar daca o sa se vanda in 1000 de exemplare. Si asta pentru ca la traducere de texte literare am luat cinci. Cinci???? La literare???? Cum??? Din Marcel Aymé??? Mnooo...
Deci cum spuneam, o sa traduc. Iar pe pagina cu dedicatii (nu stiu daca am voie sa imi pun o pagina de dedicatii, dar o introducere tot scriu, o nota de subsol, ceva, orice) o sa o salut voios pe doamna profesoara si o sa ii spun ca datorita dumneaei am ajuns eu in librarii.
Acum ma duc sa plang in dulap. Tot e gol, nenorocitul (mi-am facut valizele).
Si frumusetea mea de camera personalizata dupa chipul si asemanarea mea s-a tranformat din nou intr-o celula insipida...
3 comentarii:
Mai bine imi dedici mie traducerea decat profei. Sa stii ca acum camera arata de-a dreptul deprimanta, nu a mai ramas nicio bucatica de hartie care sa probeze trecerea ta pe acolo. Dar nu... ceva tot mai e, gaura din perete cand ai tras cu toate puterile de minuscula gumita de lipit hartii. :)
Cand am venit saptamana trecuta in vizita m-am simtit cam ciudat. Parca dormeam intr-o camera de pensiune. Bine zici, a ramas doar gaurica aia in perete... si biroul plin de urme de cutter si de markere. :)
Mai, tu de fiecare data cand o sa vii, poti sa faci ce vrei, sa umbli pe oriunde, ca de obicei. Pentru noi e ca si casa ta, chiar daca te-ai mutat. Adica a fost casa ta atata timp, si, cel putin cat o sa mai stam noi pe aici, asa o sa fie in continuare.
Trimiteți un comentariu